Must Read
Un comandant militar iranian în stil Lego cântă rap pe un beat de gangster: „Inbox-ul nostru este inundat cu americani care spun că nu se uită la știri. Ei ascultă melodiile noastre în schimb, pentru că mass-media voastră este plină de rahat."
Aceasta este linia de deschidere a unui videoclip generat de AI care face parte din campania de meme-uri a Iranului – construită în jurul animației în stil Lego și a coloanelor sonore rap, care au acumulat miliarde de vizualizări online. Linia surprinde realitatea ciudată a politicii contemporane: știrile sunt adesea diseminate cel mai eficient nu prin jurnalism, ci prin umor, meme-uri și divertisment.
Încă de la sfârșitul lui februarie, grupurile media pro-iraniene – în special, contul X Explosive Media – au inundat rețelele sociale cu conținut video generat de AI care îl ridiculizează pe Donald Trump, Benjamin Netanyahu și politica externă a SUA. A fost numit „slopaganda" – dar gradul de sofisticare este impresionant.
Aceste videoclipuri conțin dezinformare și tropuri antisemite dar nu arată și nu se simt ca propaganda de stat — în ciuda faptului că purtătorul de cuvânt al Explosive Media a recunoscut pentru BBC că guvernul iranian este un client. Ele surprind zeitgeist-ul internetului: rapid, amuzant, familiar vizual și conceput pentru viralitate.
Succesul acestor meme-uri constă în strategia lor de audiență. Ele nu vizează persoanele care caută activ știri. În schimb, imită limbajul culturii zilnice de pe internet pentru a ajunge la cei care nu urmăresc deloc evenimentele din Orientul Mijlociu.
Umorul este mecanismul pe care îl folosesc pentru a obține acoperire. Aceste videoclipuri funcționează ca niște cai troieni, atrăgând privitorii cu imagini, referințe și muzică recunoscute — în timp ce comunică o narațiune despre excesul, disfuncționalitatea și corupția americană.
Așa cum notează Emerson Brooking, un expert american în dezinformare, acest tip de conținut ajunge la „persoane fără investiție politică care altfel nu s-ar fi angajat cu conținut legat de război".
Intuiția cheie aici nu este geopolitica, ci publicul. Comunicarea politică convențională, inclusiv conferințele de presă, declarațiile de politică și acoperirea tradițională a știrilor, ajunge la persoanele care deja acordă atenție. Aceste videoclipuri meme AI sunt concepute pentru a ajunge la toți ceilalți: milioanele de oameni a căror înțelegere a conflictului internațional nu se extinde mai departe decât ceea ce se întâmplă să apară în feed-ul lor de rețele sociale.
Umorul este mecanismul principal pe care aceste videoclipuri l-au valorificat pentru a cuceri algoritmii rețelelor sociale. Gluma nu este mesajul — este sistemul de livrare. Prin ambalarea argumentelor geopolitice în interiorul „pieselor diss", referințelor la cultura pop și clipurilor partajabile, aceste videoclipuri comunică idei politice înainte ca publicul să fi înregistrat că consumă conținut politic.
Dar aceasta ridică o întrebare mai profundă. De ce sunt oamenii atât de receptivi la primirea informațiilor politice în această formă? Răspunsul este că au fost pregătiți pentru asta.
Timp de două decenii, o generație de americani — și din ce în ce mai mult telespectatori britanici și europeni — au învățat să proceseze știrile politice prin satiră. The Daily Show al lui Jon Stewart a devenit, pentru mulți telespectatori tineri, o sursă mai de încredere de informații politice decât știrile de seară.
Persoane precum Stephen Colbert, John Oliver, Seth Meyers și Jimmy Kimmel au construit și ei audiențe enorme făcând politica amuzantă, accesibilă și captivantă emoțional în moduri în care jurnalismul convențional nu reușea adesea. Mesajul implicit, repetat în fiecare seară, era că umorul nu era doar o lustru asupra comentariului politic. Era o formă mai onestă.
Acesta a fost în mare parte un fenomen progresist. Țintele erau politicienii și instituțiile mari, atât guvernamentale, cât și din sectorul privat — iar satiriștii se poziționau ca tragând puterea la răspundere. Dar aceasta a creat o așteptare că conținutul politic ar trebui să fie distractiv și că comedia este un vehicul legitim pentru înțelegerea politică.
Începând cu 2008, mulți populiști au recunoscut puterea utilizării umorului în campaniile lor electorale — niciunul mai mult decât Trump. Aparițiile sale în campanie la podcast-uri de comedie, cascadoriile sale cu camionul de gunoi și drive-through-ul McDonald's și meme-urile sale nesfârșite nu sunt distrageri de la strategia sa politică — ele sunt strategia sa politică.
Trump a ajuns și a mobilizat milioane de alegători dezamăgiți și de obicei neinteresați care de mult încetaseră să se angajeze cu știrile politice în orice formă tradițională.
Iranul a fost atent. Cercetătoarea americană în propagandă Nancy Snow a remarcat că Iranul folosește acum „cultura populară împotriva țării nr. 1 în cultura pop, Statele Unite".
Estetica Lego, beat-urile rap, cover-urile pop din anii 1980, selecția de glume nu sunt alegeri aleatorii. Ele demonstrează o calibrare precisă a ceea ce poate ajunge eficient la publicul online în economia atenției occidentale.
Rezultatul este un conținut care nu este imediat vizibil ca propagandă străină și, în schimb, arată ca divertisment. Pentru publicul deja obișnuit să învețe despre politică prin comedie, distincția abia se înregistrează.
Există o ironie profundă aici. Condițiile culturale care au produs emisiuni precum The Daily Show și Last Week Tonight — erodarea încrederii în comunicarea politică mainstream și cererea de autenticitate și umor în loc de retorică formală — au produs un mediu media în care un stat străin poate distribui propagandă la milioane de americani și să o facă să se simtă de nedistins de divertismentul intern.
Aceasta nu înseamnă că satira de noapte târziu și conținutul AI iranian sunt echivalente. Dar ele operează în același ecosistem media — unul în care umorul a devenit o metodă principală de comunicare politică.
Cel mai tulburător lucru despre ceea ce se întâmplă chiar acum este ce înseamnă acest lucru pentru mediul nostru informațional.
Dacă propaganda este de nedistins de satiră, iar satira acumulează milioane de vizualizări în timp ce știrile nu, linia dintre divertismentul politic și persuasiunea politică s-a prăbușit aparent. Iar persoanele cele mai afectate sunt cele care cred că nu urmăresc deloc războiul. – Rappler.com
Adam R. North, cercetător în carieră timpurie, Departamentul de Religii și Teologie, Universitatea din Manchester
Acest articol a apărut inițial pe The Conversation.


